Ecusonul din sertarul cu baterii

Caută foarfeca, pentru că un copil are nevoie de foarfecă acum, nu peste zece minute, și așa ajunge în sertarul acela.

Fiecare casă are un sertar din acesta. Baterii de care nu se știe dacă mai merg. Elastice. O lanternă cu capacul crăpat. Trei chei fără uși. Un capsator gol. Și, sub toate, un ecuson pe un șnur albastru, cu poza ei de la douăzeci și șase de ani.

Cristina îl ridică. Se uită la fața aceea trei secunde, poate patru. Pe urmă îl pune înapoi, exact unde era, sub capsator, și închide sertarul cu șoldul, pentru că are deja foarfeca într-o mână și un pahar în cealaltă.

Sâmbătă, la o masă în familie, cineva pe care nu îl vede des o întreabă cu ce se ocupă.

Și ea are un răspuns gata făcut, pe care îl spune fluent, fără să se poticnească nicăieri, pentru că îl spune de nouă ani.

Lucram la laborator. Aveam echipa mea. Mergeam la conferințe, de două ori pe an, o dată chiar în străinătate. Acum stau acasă cu copiii.

Toată propoziția este despre ce a lăsat. Fiecare bucată din ea se uită înapoi.

Nimeni de la masă nu observă. Se trece la altceva, se aduce prăjitura, cineva răstoarnă un pahar cu apă.

Seara, în mașină, la un semafor, băiatul de nouă ani întreabă de pe bancheta din spate, fără niciun motiv anume, cum întreabă copiii:

Mami, tu ce voiai să fii?

Voiai. La trecut.

Cristina spune ceva scurt și pornește la verde. Dar propoziția aceea rămâne în mașină tot drumul, pentru că băiatul nu a fost obraznic și nu a greșit cu nimic. A repetat doar ce a auzit toată viața lui.

El nu a auzit-o niciodată spunând pentru ce este aici. A auzit-o de sute de ori spunând de la ce a plecat.

Iar dacă tu ai ajuns până aici, poate nu ai un ecuson. Poate ai o diplomă într-un dosar, o chitară în cutie, o valiză, un oraș în care ai locuit, un lucru pe care îl făceai foarte bine și pe care l-ai pus deoparte pentru altcineva. Și poate ai și tu o listă pe care o spui fluent.

Vreau să îți spun ceva de la început, ca să nu îl citești pe tot cu strângere de inimă. Lista ta nu este o greșeală. Ce ai lăsat, ai lăsat pentru oameni, și asta nu se cheamă pierdere în nicio limbă.

Doar că lista aceea este jumătate. Și tocmai jumătatea care lipsește este jumătatea care ține un om în picioare marți dimineața.

Pus deoparte are un pentru, nu doar un de la

În Levitic 8 este descrisă ziua în care Aaron și fiii lui au fost puși deoparte, și mie mi-a luat ani să observ că ordinea aceea spune tot.

Întâi au fost spălați cu apă. Pe urmă au fost îmbrăcați, fiecare piesă la locul ei. Pe urmă a fost turnat untdelemnul. Și abia la sfârșit s-a pus sânge pe trei locuri anume: pe vârful urechii drepte, pe degetul mare de la mâna dreaptă și pe degetul mare de la piciorul drept.

Uită-te la cele trei locuri, pentru că nu sunt alese la întâmplare. Urechea, care aude. Mâna, care face. Piciorul, care merge. Nimic din ce s-a atins acolo nu era despre ce nu mai aveau voie să facă. Totul era despre ce urmau să audă, să facă și unde urmau să meargă.

Consacrarea nu a fost niciodată o listă de renunțări. A fost o repartizare.

Ai fost pus deoparte pentru ceva, nu doar despărțit de ceva. Efeseni 2:10 spune că suntem lucrarea Lui, zidiți în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit mai dinainte ca să umblăm în ele, iar Duhul Sfânt este Cel care îți deschide ochii asupra lor, altfel ar rămâne un verset frumos despre viața altcuiva.

Citește încă o dată partea aceea: pregătite mai dinainte.

Adică lucrarea era gata înainte de tine. Nu ai ratat-o pentru că ai închis un sertar. Nu a rămas la laborator. A fost pusă acolo unde te afli acum, dinainte, de Cineva care știa perfect unde vei sta la ora șapte și douăzeci marți dimineața.

Și mai este o problemă pe care lista de renunțări o creează fără să vrea. Te face să crezi că sfințenia înseamnă mai puțin. Mai puțin timp, mai puțin somn, mai puține lucruri ale tale. Că a fi pus deoparte pentru Dumnezeu este în esență o scădere.

Dumnezeu vorbește altfel despre asta.

Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou. Voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi și vă voi face să umblați după rânduielile Mele.Ezechiel 36:26 și 27

Ai primit o inimă nouă și un Duh care face umblarea, nu doar o listă de lucruri lăsate în urmă. Ezechiel 36:26 și 27 spun limpede că El pune Duhul Lui în noi și El este Cel care ne face să umblăm, iar Duhul Sfânt este Cel care duce lucrul acesta la îndeplinire în tine, ca să nu fie umblarea aceasta încă o sarcină pe umerii tăi.

Observă cine face ce. El dă inima. El pune Duhul. El face să umble. Partea ta nu este să te scoți singură din apă trăgându-te de păr.

Și încă un lucru, pentru cineva care a răspuns de nouă ani la masa de sâmbătă cu o propoziție care se uită înapoi.

Ești parte dintr-o preoție, chiar acum, cu foarfeca într-o mână. În 1 Petru 2:9 este scris că suntem un neam ales, o preoție împărătească, un popor pe care El Și l-a câștigat, ca să vestim faptele Lui minunate, iar Duhul Sfânt este Cel care face din propoziția aceasta o realitate în bucătăria ta, nu o formulă bisericească.

Preoția aceea nu are un sediu. Are o ureche, o mână și un picior.