Filetul care nu mai prinde

Vasile iese în curte cu șurubelnița în mână pentru a nouăsprezecea oară, într-o marți dimineața.

Poarta s-a lăsat iar. Se vede de la zece pași: colțul de jos freacă în beton și a scrijelit acolo un semicerc alb pe care îl vezi și din drum. Balamaua din mijloc este de vină, și mai exact șurubul de sus al ei, cel care de patru ani nu mai stă unde trebuie.

Îl strânge. Se învârte. Îl mai strânge o dată, apăsând cu tot umărul, și simte prin mâner lucrul acela pe care îl știe orice om care a avut vreodată de-a face cu lemn bătrân: momentul în care șurubul intră fără să prindă nimic. Filetul din lemn s-a tocit. Gaura s-a lărgit. Nu mai are de ce se agăța.

Vasile rămâne un minut în mijlocul curții, cu șurubelnița în mână, și se uită la poarta lui.

Și îi vine gândul acela, cum vin gândurile dimineața, fără să îl cheme nimeni.

Eu sunt gaura aceea.

Prima dată s-a întors la Dumnezeu la nouăsprezece ani, în armată, într-o noapte în care i-a fost frică cum nu îi mai fusese. A doua oară după nuntă. A treia oară în iarna aia. Apoi la înmormântarea lui taică-su. Apoi într-o duminică în care s-a rugat cineva pentru el și a plâns cu adevărat, cu umerii, nu de rușine. Apoi iar. Apoi iar.

Are cincizeci și unu de ani și nu mai simte nimic când se întoarce. Spune cuvintele. Cuvintele se învârt în gol.

Poate tu nu ai poartă și nu ai balama. Dar ai o propoziție pe care ai spus-o de prea multe ori: de mâine, de luni, de anul ăsta, de acum. Poate ai o rugăciune care odată mușca și acum se învârte. Poate te-ai ridicat de atâtea ori din același loc încât nu te mai încrezi în ridicare, ci în cel mult două zile de liniște după ea.

Iar lucrul de care ți-e frică nu este că Dumnezeu s-ar fi săturat. De asta ți-e frică pe jumătate. Cealaltă jumătate este mai urâtă și nu ai spus-o nimănui: ți-e frică de tine. Ți-e frică fiindcă partea din tine care se întoarce pare tocită, iar data viitoare, îți zici, nu va mai prinde deloc.

Nu filetul te ține

Îngăduie-mi să iau întâi ceva de pe tine, fiindcă apasă mai tare decât poarta.

Nimeni de aici nu îți va spune că te-ai întors de prea multe ori. Nu există un număr scris undeva, la care se închide un ghișeu. Ideea că un om ajunge să își consume întoarcerile, ca pe niște bilete, nu vine din Scriptură, vine din felul în care s-a strigat la tine, și de fiecare dată când o crezi te ține exact acolo unde stai acum, în mijlocul curții, cu șurubelnița în mână.

Acum ascultă ce zice Pavel, fiindcă asta se citește repede și tocmai de aceea se pierde.

Sau disprețuiești tu bogățiile bunătății Lui, ale îngăduinței și ale îndelungii Lui răbdări, și nu vezi că bunătatea lui Dumnezeu te duce la întoarcere?Romani 2:4

Uită-te la verbul acela. Nu scrie că frica te duce. Nu scrie că rușinea te duce. Nu scrie nici măcar că hotărârea ta te duce. Scrie bunătatea, și scrie că ea te duce, adică te ia și te poartă, cum iei un om de braț pe gheață.

Ești tras spre casă, nu împins de la spate, fiindcă Romani 2:4 spune limpede cine face lucrarea aceasta și cu ce anume o face. Iar Duhul Sfânt este Cel care aduce bunătatea aceea până la tine în curte, marți dimineața, fără să aștepte să te faci mai bun întâi.

Și lucrul acesta nu este o idee nouă din Noul Testament. Are rădăcini adânci de tot.

Domnul i-a spus poporului Său, printr-un profet care vorbea unui neam obosit, că l-a iubit cu o iubire veșnică și că de aceea l-a tras cu bunătate (Ieremia 31:3). Funia este a Lui. Bunătatea este a Lui. Iar dacă funia este a Lui, atunci uzura ta nu hotărăște nimic despre rezistența ei.

Ai fost tras cu o funie pe care nu tu ai împletit-o, iar Ieremia 31:3 nu pune nicio condiție de vechime asupra ei. Duhul Lui este Cel care ține funia aceea întinsă, și de aceea drumul spre casă nu se lungește cu fiecare cădere.

Mai este ceva, și aici vreau să stai cu mine, fiindcă răspunde exact la gândul din mijlocul curții.

Tu crezi că lemnul din gaură ești tu, și că trebuie să găsești undeva în tine un filet nou. Dumnezeu spune altceva. El spune că va scoate afară inima de piatră și va da o inimă de carne, și că va pune Duhul Său înăuntru și va face să se umble în rânduielile Lui (Ezechiel 36:26-27). Lemnul nou nu îl faci tu. Îl pune El, și îl pune înăuntru, unde tu nu ajungi cu nicio sculă.

Ți-a fost dată o inimă de carne în locul celei tocite, fiindcă asta a promis El în Ezechiel 36:26, iar Duhul Lui este Cel pus înăuntru ca să facă umblarea posibilă. Nu ți s-a cerut să produci tu materialul.

Și mai uită-te o dată la povestea aceea pe care crezi că o știi.

Băiatul se întorcea acasă cu o vorbire pregătită. O repetase pe drum. Voia să spună că nu mai este vrednic să fie numit fiu și să ceară un loc de argat. Numai că tatăl l-a văzut de departe, i s-a făcut milă de el, a alergat, i-a căzut pe grumaz și l-a sărutat (Luca 15:20). Sărutarea a venit înaintea discursului. Bătrânul nu a așteptat forma corectă a pocăinței, fiindcă nu forma îl chema afară din casă.

Ai primit sărutarea de la poartă înainte să apuci să îți spui vorbele învățate pe drum, fiindcă așa este scris în Luca 15:20 și așa S-a purtat El cu fiecare om care s-a apropiat de casă. Duhul Sfânt este Cel care îți dă curajul ultimilor douăzeci de pași, când te vezi de la poartă și ți-e cel mai rușine.

Iar mâine dimineață, când o iei de la capăt, nu o iei de la capăt singur.

Îndurările Domnului nu s-au sfârșit și mila Lui nu s-a isprăvit; ele se înnoiesc în fiecare dimineață, și mare este credincioșia Lui (Plângeri 3:22-23). Ceea ce este nou în fiecare zi nu este tăria ta. Sunt ele.

Ești așteptat în dimineața aceasta ca și cum ar fi cea dintâi, pentru că Plângeri 3:22-23 spune că îndurările sunt noi în fiecare dimineață, nu mai puține în fiecare dimineață. Duhul Sfânt este Cel care te trezește cu gândul acesta în loc de celălalt, și de aceea te-ai oprit astăzi să citești până aici.