Caietul cu patruzeci și una de hotărâri

Mirela ține caietul într-o cutie de tablă, împreună cu nasturii de iarnă și cu două chei care nu mai deschid nimic.

Este un caiet de matematică, cu pătrățele, cumpărat pentru băiatul ei când era în clasa a treia și niciodată folosit la matematică. Prima pagină, primul rând, scris cu pix albastru: o zi, o lună, un an. Avea nouăsprezece ani atunci, stătea în rândul al cincilea și i s-a spus din față că, dacă vorbește serios, se ridică și vine în față.

S-a ridicat și a venit în față.

Al doilea rând, după nouă luni. Al treilea, în primăvara următoare. Sunt patruzeci și una de rânduri în caietul acela, scrise de-a lungul a douăzeci de ani, unele cu pix albastru, câteva cu creion, unul singur cu pastă roșie, fiindcă atât a găsit în poșetă în seara aceea.

Ultimul rând este scris în vinerea dinaintea Paștelui, acum trei ani. După el, o jumătate de pagină albă și restul caietului gol.

Nimeni nu a fost rău cu ea. Asta este partea pe care nu o poate spune nimănui fără să sune a nerecunoștință. Oamenii aceia au cântat frumos, au adus mâncare când a zăcut la pat, au ținut-o minte de ziua ei, și de fiecare dată i-au spus limpede ce are de făcut. Mirela poate să îți recite, fără să se oprească, tot ce i se cere. Douăzeci de ani de cerințe, învățate pe de rost.

Și nu poate să îți spună o singură propoziție despre ce s-a isprăvit fără ea.

Nimeni nu a dus-o niciodată până la mormânt. Nimeni nu i-a arătat piatra dată la o parte și locul gol dinăuntru. A auzit de Paște în fiecare an, a mâncat cozonac, a stat până la ziuă. Dar un om cu patruzeci și una de rânduri într-un caiet nu a fost dus la mormânt. A fost trimis, an de an, la încă o hotărâre.

Și poți să pui capacul la loc pe cutia de tablă, pentru că tu ai caietul acela undeva.

Poate al tău nu are pătrățele. Poate este o listă în telefon. Poate un legământ scris pe un șervețel, într-o mașină, la miezul nopții. Poate doar o socoteală ținută în cap, cu ani și cu recăderi, pe care o revizuiești când nu poți dormi.

Iar ce te apasă nu este că nu ai încercat. Tu ai încercat de patruzeci și una de ori și le știi pe toate pe de rost. Te apasă că nu ți-a arătat nimeni, niciodată, ce s-a făcut fără tine.

Nimeni nu te-a dus până la mormânt

Îngăduie-mi să nu îți dau al patruzeci și doilea rând.

Nu am venit cu o hotărâre nouă pentru tine și nu îți cer nimic în ceasul acesta. Nu îți spun nici că rândurile de până acum au fost o pierdere de vreme, fiindcă fiecare a fost scris de un om care voia cu adevărat și care nu mințea când scria. Îți spun doar că au fost scrise înainte de vreme. Ele răspundeau la o întrebare pe care nu ți-a pus-o nimeni cu voce tare: la ce anume răspunzi tu, de fapt.

Pe pagina aceasta lucrurile stau într-o ordine anume, și ordinea este chiar argumentul. Mărturia lui Isus stă pe locul al doilea, nu pe ultimul. Tot ce vine după ea este răspuns, iar un om are dreptul să vadă la ce răspunde înainte să i se ceară ceva. Ție ți s-a cerut întâi. Astăzi ne întoarcem și așezăm lucrurile în ordinea lor.

Începem de la Paște, fiindcă de acolo începe și Scriptura când vrea să lămurească lucrul acesta. O noapte în Egipt, o casă, un miel fără cusur, sângele pus pe ușorii ușii, și nimicitorul care trece pe lângă casa aceea. Nu s-a cerut nimănui, în noaptea aceea, să promită ceva. Nu s-a ținut nicio listă cu cine merită și cine nu. S-a cerut un miel, și mielul a fost dat.

Ai primit un Miel jertfit în locul tău, și nu ți s-a cerut să aduci tu altceva pe lângă El. În 1 Corinteni 5:7 este scris că Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit pentru noi, iar Duhul Sfânt este Cel care mută adevărul acesta din pagină în pieptul unui om care are patruzeci și una de rânduri într-o cutie de tablă.

Apoi vine vinerea, și lucrul se isprăvește pe un deal, în văzul tuturor. Trupul este pus într-un mormânt săpat în stâncă, se rostogolește o piatră la gură, și sâmbăta trece în tăcere. Duminică, dis-de-dimineață, câteva femei merg acolo cu miresme, îngrijorate de o singură problemă practică: cine le va da piatra la o parte. Ajung, și piatra este deja la o parte. Intră. Și cineva le spune propoziția pentru care ai deschis pagina aceasta:

Nu vă înspăimântați. Îl căutați pe Isus din Nazaret, care a fost răstignit. A înviat, nu este aici. Iată locul unde Îl puseseră.Marcu 16:6

Mormântul acela este gol în dimineața aceasta, și tu ești chemat să te uiți înăuntru, nu doar să auzi despre el. Marcu 16:6 spune limpede, iată locul unde Îl puseseră, iar Duhul Sfânt este Cel care duce un om până acolo, fiindcă lucrul acesta nu se învață pe de rost, se arată.

Și acum vine partea de care nu ți-a vorbit nimeni în douăzeci de ani.

Verdictul Tatălui asupra Fiului Său nu a rămas nerostit. În Marcu 1:11 este scris ce a strigat glasul din cer peste El, la apă: Tu ești Fiul Meu preaiubit, în Tine Îmi găsesc plăcerea. Iar în Romani 4:25 este scris că El a fost dat pentru greșelile noastre și înviat pentru îndreptățirea noastră, ceea ce înseamnă că mormântul gol este verdictul Tatălui asupra jertfei Fiului Său, rostit fără niciun cuvânt. Duhul Sfânt este Cel care așază verdictul acela peste un om, iar ție ți-a fost dat să stai sub el în dimineața aceasta.

Ia acum caietul din cutia de tablă și uită-te la el altfel. Nu îl arunca. Fiecare rând de acolo a fost o mână întinsă în întuneric spre Cineva care stătea deja în cameră. Nu au fost minciuni. Au fost bâjbâieli, și bâjbâielile unui om cinstit sunt lucruri frumoase.

Ai primit ce ai primit prin har, nu prin rânduri. În Efeseni 2:8 este scris că prin har am fost mântuiți, prin credință, și aceasta nu vine de la noi, ci este darul lui Dumnezeu, iar Duhul Sfânt este Cel care preface propoziția aceasta din teorie în odihnă, la om, acasă, fără martori.

Iar dacă acum se ridică în tine teama că lucrul acesta te face nepăsător, ascultă bine. Un om care a văzut mormântul gol nu ajunge nepăsător. Ajunge liber. Iar oamenii liberi lucrează altfel decât cei care își țin socoteala într-un caiet.