Caietul de dinainte de pahar

Mihai are un caiet mic, cu elastic, cât o palmă, pe care îl ține în sertarul de sus, sub acte.

Îl scoate sâmbătă seara, în prima săptămână din lună, și scrie pe două coloane. În stânga, ce a făcut. În dreapta, ce ar fi trebuit. Coloana din dreapta este întotdeauna mai lungă, și o citește de două ori, ca să fie sigur că nu a trecut nimic cu vederea. Numește lucrul acesta pregătire.

Duminică dimineața ajunge la nouă și cinci și se așază pe rândul al treilea de la spate, pe margine. Pe margine, ca să se poată ridica.

De două ori s-a ridicat. Prima dată nu chiar: și-a împreunat mâinile în poală și s-a uitat în podea până când omul cu tava a trecut mai departe, și nimeni nu a observat, și el știuse dinainte că nimeni nu va observa. A doua oară s-a ridicat exact atunci și s-a dus pe hol să vadă dacă mai merge centrala. Mergea. A stat acolo patru minute, cu palma pe țeava caldă, ascultând prin ușă.

Nimeni din sala aceea nu știe mai multe decât el despre seara aceea de la Ierusalim. Poate să spună ce se bea și în ce ordine, ce se cânta la sfârșit, ce înseamnă fiecare cuvânt în limba în care a fost rostit. Îl întreabă lumea. Răspunde bine, scurt, exact, și se așază la loc.

Luna trecută s-a nimerit lângă el doamna Veta, care are șaptezeci și doi de ani și căreia îi tremură mâna dreaptă de trei ani. Când a venit tava, și-a pus poșeta pe genunchi, s-a încurcat cu ea, și i-a întins lui păhărelul.

"Ține-l tu o clipă."

L-a ținut. Fără nicio ezitare și fără niciun gând, cu două degete, drept, ca pe un lucru care nu era al lui și trebuia dus întreg până la capăt. Al lui stătea pe cotieră, la douăzeci de centimetri, neatins.

Doamna Veta și-a lăsat poșeta jos, a luat păhărelul înapoi din mâna lui și a spus, fără să facă din asta o predică:

"Mulțumesc. Eu nu mai țin nimic bine de trei ani."

Și l-a băut.

Mihai a rămas cu mâna în aer o secundă mai mult decât trebuia. Pentru paharul ei nu se ceruse nimic de la el. Fusese doar o mână. Pentru al lui, în fiecare lună, se cerea un caiet.

Cine a jurat, în seara aceea

Camera aceea a existat. Nu este o figură de stil: o încăpere de sus, împrumutată de la un om, cu vase pe masă și cu bărbați obosiți așezați pe jos.

Iar paharul, la fel, după cină, spunând: Paharul acesta este legământul cel nou în sângele Meu, care se varsă pentru voi.Luca 22:20

Uită-te o clipă la mâinile care au primit paharul acela. Unul dintre bărbații de la masă Îl vânduse deja. Altul, cel mai gălăgios dintre ei, avea să spună de trei ori în noaptea aceea că nu Îl cunoaște, înainte să cânte cocoșul. Restul aveau să se împrăștie prin curți și pe uliți până la ziuă. Niciunul de la masa aceea nu a trecut examenul din noaptea aceea. Toți l-au picat, în aceeași noapte, în mai puțin de douăsprezece ore.

Și tocmai în mâinile acelea a fost pus paharul, iar peste mâinile acelea au fost rostite cele două cuvinte mici: pentru voi.

Ascultă bine acum, fiindcă nu îmi rostesc eu părerea peste tine. Ai fost cuprins în cuvintele acelea două cu mult înainte să existe o lună în care să dai greș, fiindcă în Luca 22:20 El nu spune că paharul este răsplata celor care au ieșit bine, ci că este legământul în sângele Lui, vărsat pentru cei de la masă. Iar puterea nu stă în felul în care rostesc eu lucrul acesta. Duhul Sfânt este Cel care duce mai departe ce a spus El acolo, și de aceea legământul nu se clatină când mâna omului tremură.

Dar cercetarea aceea de sâmbătă seara vine dintr-un verset adevărat, și merită citit acolo unde a fost scris.

Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuși, și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cine mănâncă și bea fără să deosebească trupul își mănâncă și își bea o judecată.1 Corinteni 11:28, 29

Corintul avea o problemă foarte concretă, scrisă cu câteva rânduri mai sus în aceeași scrisoare: se strângeau la masă, iar cei cu mâncare mâncau ce aduseseră, în timp ce oamenii săraci care veneau mai târziu stăteau flămânzi lângă ei. Unul flămânzea, altul se îmbăta, la aceeași masă. Aceea era mâncarea nevrednică. Iar a deosebi trupul, acolo, înseamnă a vedea cine mai stă la masa aceasta și a nu trece pe lângă el.

Cercetarea pe care o cere Pavel ridică ochii și se uită prin cameră. Cercetarea din caietul cu elastic coboară ochii și se uită într-o coloană. Nu sunt același lucru, și una dintre ele nu a fost cerută niciodată.

Iar aici stă frica pe care omul acela nu a spus-o nimănui, nici măcar în mașină, cu motorul oprit, în parcare. Nu că ar fi nevrednic. Că ar fi singurul din sală care știe exact cât de nevrednic este, și că lucrul acesta îl scoate din rând.

Ascultă ce a jurat Dumnezeu, și cine garantează.

Domnul a jurat și nu Își va schimba gândul: Tu ești preot în veac. Prin aceasta, Isus S-a făcut chezașul unui legământ mai bun.Evrei 7:21, 22

Un chezaș este omul care semnează pentru datoria altuia și rămâne bun de plată chiar dacă celălalt nu mai poate. Cuvântul acesta nu este poetic, este juridic, și a fost ales dinadins. Ești înăuntrul unui legământ pe care nu tu îl garantezi, fiindcă Evrei 7:22 spune că Isus S-a făcut chezașul lui, iar un jurământ al lui Dumnezeu nu se retrage. Duhul Sfânt este Cel care ține lucrul acesta viu în tine, și de aceea el rămâne întreg și în lunile în care coloana din dreapta este mai lungă.

Iar promisiunea are un capăt pe care oamenii cu caiete îl citesc rareori până la sfârșit.

Voi pune Legea Mea înăuntrul lor și o voi scrie în inima lor. Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Și nu se vor mai învăța unul pe altul, zicând: Cunoaște-L pe Domnul, căci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare, fiindcă le voi ierta nelegiuirea și nu Îmi voi mai aduce aminte de păcatul lor.Ieremia 31:33, 34

Citește ultima propoziție încă o dată, rar. Nu scrie că El trece cu vederea. Scrie că nu Își mai aduce aminte. Ai primit iertarea aceasta ca pe un lucru deja hotărât de El, nu ca pe o notă care se dă lunar, fiindcă în Ieremia 31:34 ștergerea este fapta Lui, la persoana întâi, de cinci ori la rând. Duhul Sfânt este Cel care scrie lucrul acesta înăuntru, exact acolo unde omul ține caietul.

Mâna care ține paharul altuia

Mihai a putut să țină paharul doamnei Veta fără nicio ezitare. Pentru paharul acela el era doar o mână. Nimeni nu îl cântărea, nimeni nu se uita la coloana din dreapta, se cerea doar să nu îl verse.

Iar despre paharul lui a crezut mereu că se cere altceva.

Nu se cere. Se cere exact același lucru: o mână care ține ceva ce a fost dat. Ești chemat la masa aceea în același fel în care a fost chemată femeia cu mâna tremurândă, fiindcă în Luca 22:20 paharul este numit legământ, nu răsplată, iar un legământ se primește. Duhul Sfânt este Cel care te aduce acolo, și de aceea rândul al treilea nu a fost niciodată locul tău.