La masa mare, Ioana este acum cea cu telefonul lângă farfurie.
Nu îl scoate din obrăznicie. Îl scoate fiindcă cineva a spus ceva aproximativ despre sărbătoare și ea are nevoie de dată exactă, iar când o are, o spune. Apoi spune și de unde vine obiceiul cu masa aceasta, și cum s-a schimbat el în trei sute de ani, și ce nu se știe sigur. Toată lumea ascultă. Un unchi zice „ia te uită”. Cineva îi mai pune vin în pahar, ea zice că nu, mulțumesc, și se face liniște, iar liniștea aceea nu seamănă deloc cu liniștea dinaintea unui cântec.
Nimeni nu cântă în seara aceasta.
Ea are patruzeci și doi de ani și o minte foarte bună, iar mintea aceasta a lucrat cinstit. A vrut să nu creadă prostii. A vrut să nu repete lucruri neverificate. Fiecare pas a fost un pas corect.
Numai că, pe drum, s-a întâmplat ceva ce nu a hotărât nimeni. Sărbătoarea a alunecat din piept în cap și a rămas acolo, ca un subiect. Iar de un subiect nimeni nu se apropie cu ani înainte, numărând.
Se ridică să aducă farfuriile mari din cămară.
Pe hol este rece și e întuneric, iar paltonul ei atârnă în cuier peste al altcuiva. Bagă mâna în buzunar după cheile de la mașină și dă peste ceva mic și tare. Îl scoate. Este o nucă, uscată, cu coaja crăpată puțin într-o parte, rămasă acolo de nu se știe când.
Și o ține în palmă, pe holul rece, și deodată este iar de nouă ani.
Bunica îi punea nuci în buzunar înainte să plece de acasă, ca să aibă ce ronțăi pe drum, și drumul până la biserică ținea douăzeci de minute, iar ea alerga înaintea tuturor. Nu fiindcă i-ar fi cerut cineva. Alerga fiindcă nu putea altfel. Ajungea prima la poartă, se întorcea, îi vedea venind încet pe toți, cu paltoanele lor, și inima îi bătea de la fugă și de la altceva, ceva ce atunci nu avea nume și acum nu mai are loc.
Îi mai ținea o săptămână întreagă înainte. Număra zilele. Se trezea devreme în ziua aceea, fără să o strige nimeni.
Stă pe hol cu nuca în mână și își spune, foarte încet, lucrul pe care nu îl spune la masă: știu acum de zece ori mai multe și aștept de zece ori mai puțin.
Poate ai și tu o nucă undeva într-un buzunar. Poate îți aduci aminte cum era, și îți aduci aminte destul de exact ca să te doară. Ai citit, ai verificat, ai lămurit lucruri care chiar aveau nevoie de lămurire, și niciunul dintre pașii aceia nu a fost greșit. Și totuși stai la masă și nu mai alergi nicăieri.
Vreau să îți spun de la început că dorul acesta al tău nu este o slăbiciune. Este primul lucru bun care ți se întâmplă de multă vreme.
O repetiție se face în vederea a ceva
Este un psalm scris de un om căruia i se întâmplase exact lucrul acesta, și el nu a fost certat pentru el.
Îmi aduc aminte de lucrurile acestea și îmi vărs sufletul în mine: cum mergeam cu mulțimea și îi duceam în alai până la Casa lui Dumnezeu, cu strigăte de bucurie și de laudă, o mulțime în sărbătoare.Psalmul 42:4
Uită-te unde stă versetul acesta. Psalmul începe cu un cerb care tânjește după pâraiele de apă, și abia după aceea vine amintirea sărbătorii. Deci ce se descrie aici nu este nostalgie, ci sete. Omul acela nu suspină după un obicei frumos. Îi este dor de o Persoană, și de zilele în care Persoana aceea era așteptată de toată strada odată.
Ești invitat la vremurile Lui rânduite, nu doar informat despre ele. Psalmul 42:4 nu îl mustră pe om pentru că își aduce aminte, ci îi lasă amintirea aceea ca pe o dovadă că a fost cu adevărat acolo și că locul acela există, iar Duhul Sfânt este Cel care face din amintirea ta o sete și nu o rană, chiar în seara aceasta.
Cuvântul folosit în Scriptură pentru sărbătorile acestea înseamnă întâlnire hotărâtă dinainte. Un timp fixat de cineva, ca atunci când un om spune altuia: joi, la ora șase, la poartă. Nu este un obicei care s-a strâns de la sine. Este o oră pusă în calendar de Cel care ne așteaptă la ea.
Și acum spun limpede un lucru, ca să nu rămână atârnat.
Nu îți spun aici ce anume se ține astăzi și ce nu se ține, nici într-o direcție, nici în cealaltă. Cearta aceea nu este treaba paginii acesteia. Nu ai cum să pici categoria aceasta și nimeni nu te măsoară aici, fiindcă lucrul despre care scriu nu este o obligație, ci o așteptare.
Ai primit dorul acesta, nu ți l-ai fabricat singur cu efort. Psalmul 42 începe cu setea și o pune înaintea oricărei explicații, iar Duhul Lui este Cel care a ținut aprinsă în tine, ani de zile, amintirea unui drum de douăzeci de minute făcut în fugă, tocmai fiindcă are ce face cu ea.
Iată de ce analiza a răcit lucrurile, și nu este ce crezi tu.
Nu s-a răcit fiindcă gândirea ar fi rea. Gândirea nu este dușmanul nimănui aici, iar mintea ta ascuțită este un dar, nu o pedeapsă. S-a răcit fiindcă o repetiție privită din sală nu mai este o repetiție. Sărbătorile acestea repetă ceva. Ele arată înainte, spre ce vine, și cine stă în sală și le studiază pierde exact lucrul pe care ele îl fac: te pun în picioare cu fața spre ușă.
Bucuria aceasta este a ta ca putere, nu ca datorie. În Neemia 8:10 oamenii care plângeau la citirea Cuvântului sunt opriți din plâns și li se spune că ziua aceea este sfântă și că bucuria Domnului este tăria lor, iar Duhul Sfânt este Cel care poate așeza bucuria aceea într-un om obosit fără să îl oblige la nimic.
Iar dacă ți se pare că doar copiii pot aștepta așa ceva, uită-te la Cine a așteptat cel mai tare.
Ai fost așteptat la o masă de Cineva care a dorit cu dor. În Luca 22:15 Isus le spune ucenicilor că a dorit mult să mănânce Paștele acela împreună cu ei înainte de a suferi, iar în versetul următor spune că nu îl va mai mânca până când se va împlini în Împărăția lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este Cel care face din propoziția aceea o invitație, nu o informație: El Însuși aștepta ceva, cu bucurie, și încă așteaptă.
Deci nu ești cel mai neserios om de la masă fiindcă îți vine să numeri zilele. Ești în cea mai bună companie posibilă.
Nu ai de dezvățat nimic.
Nu îți cer să uiți ce ai aflat și nu îți cer să te faci mai simplu decât ești. Îți cer un singur lucru: să pui o dată undeva la vedere și să te uiți la ea. Nu ca la o sarcină. Ca la o poartă spre care alergi pe un drum de douăzeci de minute, cu nuci în buzunar.
Ești chemat la ce vine, nu doar la ce a fost. Scriptura pune sărbătorile ca pe niște întâlniri hotărâte dinainte, iar Duhul Sfânt este Cel care mută lucrul acesta din capul tău înapoi în piept, unde stătea când aveai nouă ani și te trezeai devreme fără să te strige nimeni.
Bucuria nu ți-a fost luată. A fost pusă mai în față pe drum, și tu ai încetinit.
Acum scrie data.
Declare this over yourself
Cuvintele acestea nu sunt o formulă și nu obligă pe nimeni la nimic. Le rostește un om care stă în Hristos, iar autoritatea Lui este cea care le ține, nu buna mea dispoziție de astăzi. Duhul Sfânt este Cel care duce mai departe ce a promis Dumnezeu în Psalmul 42:4, și de aceea ele rezistă și la o masă tăcută. Le spun sub voia Lui, nu voia mea, ci a Lui, și oricum ar răspunde El în anul care vine, întâlnirile Lui rămân puse în calendar de El.
- Calendar, nu tu hotărăști ce este viu în anul acesta. Scriu o dată pe tine și o las la vedere, fiindcă am ceva înainte spre care privesc, nu doar ceva în urmă de care îmi amintesc. Cuvântul lui Dumnezeu spune că bucuria Domnului este tăria noastră, și tăria aceasta vine din partea Lui, nu din a mea.
- Părere de rău, ieși din casa mea. Cititul nu mi-a scos bucuria din piept, și încă îmi aduc aminte cum alergam pe drum înaintea tuturor. În Numele lui Isus, dorul acesta din mine este semnul că masa mai este pusă, nu dovada că am pierdut-o.
- Isuse, Tu ai spus că ai dorit cu dor să mănânci Paștele acela cu ai Tăi, deci dorul a fost al Tău întâi. Tu aștepți ziua în care totul se împlinește în Împărăția Ta, și eu o aștept împreună cu Tine. Scriu data în calendar și număr până la ea cu bucurie.
Psalmul 42:4
This message is free, and always will be. There is nothing to unlock, nothing to subscribe to, and nothing you owe for having received it.
