Datele scrise pe capacul lăzii

Lada stă în cămară, sub raftul cu borcane. Lemn gros, două balamale de fier, un capac care se ridică greu și trebuie ținut cu umărul.

Grigore are șaizeci și trei de ani și știe pe dinafară ce este înăuntru. O pânză albă, împăturită în opt, care se pune deasupra. Un felinar de tablă cu un geam crăpat, lipit pe margine cu bandă de vreo cincisprezece ani. Un ulcior fără toartă. Câteva lucruri mărunte, fiecare în punga lui, fiecare la locul lui.

Le scoate când vine vremea. Le pune la loc când trece. Face lucrul acesta de nouăsprezece ani, de când a murit tatăl lui, și l-a văzut făcut patruzeci de ani înainte de asta.

Nu greșește niciodată ziua. Nu greșește niciodată ordinea.

Toamna trecută l-a chemat pe Ștefan, nepotul lui, care are nouă ani și un fel foarte serios de a căra lucruri.

Au scos lada, au dat capacul pe spate, l-au proptit de perete.

Pe interiorul capacului sunt scrise datele. Cu creion chimic, apăsat, de mâna tatălui său. Nu în coloană, fiindcă nu a avut loc, ci una după alta, de jur împrejurul scândurii, până s-au întors de unde plecaseră.

Ștefan s-a lăsat pe vine și a început să le urmărească cu degetul, rar, cum citesc copiii.

A mers cu degetul până la ultima, apoi degetul a trecut mai departe și a ajuns înapoi la prima.

S-a uitat în sus.

"Bunicule, se învârte."

"Da. Nu a avut loc să le scrie drept."

Ștefan s-a mai uitat o dată la cerc, apoi la felinar, apoi iar la cerc.

"Și ziua asta ce așteaptă?"

Grigore a deschis gura și a spus: "Așa se face la noi."

A auzit propoziția ieșind din el și a rămas cu ea în cameră.

Patruzeci de ani de privit, nouăsprezece de făcut. Știa data. Știa ordinea. Știa unde se pune pânza și pe ce parte se așază felinarul, ca să nu se vadă geamul crăpat.

Nu putea să spună, despre niciuna dintre zilele scrise de jur împrejurul capacului aceluia, ce anume așteaptă.

Degetul unui copil de nouă ani mersese pe cerc și se întorsese de unde plecase, și așa arătase și anul lui, an după an, de patruzeci de ori.

Ale cui sunt zilele acestea

Un lucru limpede, înainte de orice: nu îți spun aici ce zi trebuie ținută și ce zi nu, ce se face și ce nu se face. Cearta aceea nu se poartă pe pagina asta. Iar dacă nu ții niciuna dintre ele, nimeni nu te-a scos afară din nimic: invitația despre care vorbim nu s-a trimis niciodată după calendarul din casa nimănui.

Întrebarea de aici este alta, și este a copilului: ce așteaptă ziua?

Uite cum sunt numite zilele acelea prima dată.

Vorbește copiilor lui Israel și spune-le: Sărbătorile Domnului, pe care le veți vesti ca adunări sfinte, acestea sunt sărbătorile Mele.Levitic 23:2

Cuvântul tradus sărbătoare înseamnă, în limba în care a fost scris, întâlnire hotărâtă. Un loc și un ceas puse dinainte, ca doi să se poată vedea. Este același cuvânt care stă în numele cortului întâlnirii, adică al locului unde Dumnezeu vorbea cu poporul.

Și mai este ceva în versetul acela, spus de două ori ca să nu se piardă: sărbătorile Mele. Nu ale voastre. Ale Mele.

O întâlnire hotărâtă de Cineva nu este o datorie pe care o duci în spate. Este o oră la care te așteaptă cineva. Ai primit un an în care sunt puse întâlniri, nu sarcini, fiindcă în Levitic 23:2 zilele acelea sunt numite ale Lui, nu ale celui care le ține. Duhul Sfânt este Cel care face dintr-o zi din calendar o zi cu Cineva în ea, și de aceea lucrul acesta nu depinde de cât de bine scoți lada din cămară.

Rămâne însă întrebarea lui Ștefan, care este cea mai bună întrebare pusă în casa aceea de patruzeci de ani. O repetiție arată înainte. Dacă zilele acelea repetă ceva, atunci undeva, în față, este lucrul repetat.

Iar profetul îl vede, și îl scrie cu mirare.

Și toți cei rămași din toate neamurile care veniseră împotriva Ierusalimului se vor sui an de an ca să se închine Împăratului, Domnul oștirilor, și să țină sărbătoarea corturilor.Zaharia 14:16

Citește o dată cine se suie. Nu poporul care a ținut zilele acelea de veacuri. Cei rămași din toate neamurile. Oameni care nu aveau nicio ladă în cămară și niciun scris pe capac.

Ești așteptat la adunarea aceea, nu doar tolerat la ea, fiindcă în Zaharia 14:16 vin oameni din toate neamurile și se suie la Împărat. Duhul Sfânt este Cel care pune dorul acesta într-un om cu mult înainte de ziua aceea, și de aceea nerăbdarea pe care o simți nu este o închipuire.

Ce stă la capătul cercului

Cercul de pe capac se închide fiindcă nu a fost loc pe scândură. Anul, în schimb, nu se închide fiindcă nu ar avea unde să meargă.

Sărbătoarea pe care o vede Zaharia are un nume vechi: sărbătoarea corturilor. Se făceau colibe de ramuri și se locuia în ele câteva zile, ca să nu se uite drumul prin pustie, când poporul locuia în corturi și Dumnezeu Își avea cortul între ele.

Iar la capătul Scripturii, un glas spune ce se repeta de fapt acolo, an de an, cu ramuri și cu pânză.

Și am auzit un glas tare, care ieșea de la scaunul de domnie și zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, iar ei vor fi poporul Lui, și Dumnezeu Însuși va fi cu ei.Apocalipsa 21:3

Acolo se sfârșește cercul. Nu într-o dată de pe un capac de ladă, ci într-o locuire: Dumnezeu mutat, definitiv, în mijlocul alor Săi.

Ai deja un capăt înaintea anului tău, nu doar o dată care se întoarce în același punct, fiindcă în Apocalipsa 21:3 lucrul repetat de atâtea ori este arătat, în sfârșit, întreg. Duhul Sfânt este Cel care ține așteptarea aceasta caldă într-un om, și de aceea o zi ținută cu bucurie nu seamănă deloc cu una ținută din obișnuință.

Iar bucuria aceasta nu ți se cere. Ți se dă. Ești chemat la o masă, nu pus la o treabă, fiindcă în Levitic 23:2 adunările acelea sunt chemări, iar în Zaharia 14:16 ele se termină în închinare, nu în oboseală. Duhul Sfânt este Cel care aduce bucuria la vremea ei, și de aceea nimeni nu trebuie să și-o stoarcă singur cu o zi înainte.