Numele scris cu creionul pe ecuson

Marius își scrie numele cu creionul, în fiecare luni dimineața, la poarta depozitului de pe centură.

Ecusonul este de plastic, cu o folie transparentă în față și un cartonaș alb înăuntru, cât jumătate de palmă. Creionul stă legat cu o sfoară de masa portarului. Nu este pix, și nimeni nu i-a explicat vreodată de ce. Marius a înțeles singur, din a treia săptămână: un cartonaș șters se folosește mai departe, pentru altcineva.

Are patruzeci și unu de ani. A trecut prin opt locuri de muncă și în niciunul dintre ele nu a apucat să treacă de contractul pe perioadă determinată. Știe pe de rost sunetul pe care îl face guma pe cartonaș, un sunet scurt și moale, ca și cum cineva ar șterge praful de pe un raft pe care nu se mai pune nimic.

La patru și cincizeci prinde primul autobuz. La trei și un sfert iese pe poartă și la patru intră în tura a doua, la firma de curățenie, unde ecusonul este galben și cartonașul se scrie tot cu creionul. Doarme în bucăți: două ore înainte, patru ore după. Nevastă-sa i-a spus odată, la masă, râzând, că ea nu îl cunoaște treaz decât duminica. Și el a râs. Și pe urmă s-a uitat în farfurie mai mult decât trebuia.

Nu bea. Nu s-a certat cu nimeni. Nu are nimic din ce se așteaptă lumea să mărturisească un om când ajunge la biserică.

Are doar obiceiul acesta, pe care nu l-a numit niciodată cu voce tare: cere puțin. Nu cere nimic care ar cere mai mult de o lună. Se roagă exact cum vorbește cu un maistru la care este de trei săptămâni. Politicos, scurt, fără să ceară ceva ce nu i s-ar da oricum, și fără să întrebe niciodată dacă rămâne.

Și nu îți trebuie un depozit ca să știi despre ce vorbesc.

Poate la tine se numește altfel. Suplinitor. Sezonier. Om care ține locul cuiva. Colaborator, care este cel mai politicos cuvânt inventat vreodată pentru un om care nu apare în organigramă. Ai învățat să nu îți lipești poze pe perete, fiindcă le-ai dat jos de prea multe ori, și ai învățat să nu spui nimănui unde lucrezi până nu trec trei luni.

Iar undeva pe drum, lucrul acesta a trecut de poartă și a intrat în rugăciunea ta. Nu ai hotărât tu asta. Pur și simplu un om care a fost temporar peste tot presupune că și casa lui Dumnezeu ține evidența la fel: cu creionul, la începutul lunii, cu o gumă în sertar.

Casa aceea nu ține evidența cu creionul

Îngăduie-mi să iau întâi ceva de pe umerii tăi, pentru că apasă mai tare decât orele.

Nimeni de aici nu îți va spune că ar trebui să te rogi mai mult, mai frumos sau mai apăsat ca să ajungi pe listă. Ideea că un om intră în casa lui Dumnezeu prin cantitatea de efort pe care o lasă la ușă este o cruzime îmbrăcată în sfat. Un om care muncește paisprezece ore pe zi nu are nevoie să audă că mai are de muncit undeva.

Acum uită-te la ce le scrie Pavel unor oameni care erau, în lumea religioasă a vremii lor, exact ce este Marius la poartă. Oameni de afară. Oameni care puteau să stea în curte cât timp nu deranjau. Iar el nu îi menajează deloc. Le pune pe hârtie, rând cu rând, tot ce nu aveau.

Aduceți-vă aminte că în vremea aceea erați fără Hristos, îndepărtați de cetățenia lui Israel, străini de legămintele făgăduinței, fără nădejde și fără Dumnezeu în lume. Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară erați departe, ați fost aduși aproape prin sângele lui Hristos.Efeseni 2:12, 13

Citește lista aceea încă o dată, pentru că este lista pe care ai purtat-o și tu în buzunar: fără legământ, fără nădejde, fără casă, fără nume pe nicio ușă. Și pe urmă citește primele două cuvinte ale versetului următor. Dar acum.

Ai fost adus aproape. Nu te-ai apropiat tu, nu ai făcut naveta până acolo, nu ai depus niciun dosar și nu ai completat nicio cerere: ai fost adus, iar Efeseni 2:13 spune limpede prin ce anume. Puterea lucrului acesta nu stă în ce simți tu la poartă în dimineața asta. Duhul Sfânt este Cel care face vie în tine lucrarea aceea, și tocmai de aceea ea ține și în lunile în care nu simți absolut nimic.

Pavel nu se oprește însă la aproape. Aproape este încă afară. Peste șase versete pune două cuvinte pe care un om cu ecuson le simte în stomac: nu mai sunteți străini și oaspeți. Străinul stă afară. Oaspetele stă înăuntru, dar pleacă, și amândoi se poartă frumos, fiindcă amândoi știu că nu sunt de acolo. Cuvântul pe care îl așază Pavel în locul lor este cuvântul pentru oamenii casei, cei care nu se anunță când intră.

Ești din casa lui Dumnezeu. Nu în vizită la ea, nu tolerat în curtea ei, ci din ea, și așa este scris în Efeseni 2:19, cu numele tău subînțeles în acel voi. Iar Duhul Sfânt nu locuiește într-un om pe care casa Îl are pe perioadă determinată.

Și acum vine partea pe care un om obișnuit să fie temporar o citește de zece ori până o crede.

Un contract stă pe două semnături și fiecare dintre ele poate să îl încheie. Un legământ, în Scriptură, stă pe un jurământ, iar când Dumnezeu a făcut jurământul acesta, nu a avut pe cine mai mare să jure și a jurat pe Sine Însuși, tocmai ca moștenitorii făgăduinței să vadă limpede cât de neschimbător este planul Lui (Evrei 6:13, 17). Un om nu poate desface cu mâna lui obosită ceea ce nu a semnat el.

Locul acesta ți-a fost dat, nu împrumutat pe o lună. Cuvântul spune că, atunci când ai crezut, ai fost pecetluit cu Duhul Sfânt al făgăduinței, iar o pecete nu este un cartonaș în folie: este semnul pus de proprietar pe ce este al lui, ca toată lumea să știe al cui este (Efeseni 1:13). Duhul Însuși strigă Ava, Tată, dinăuntrul tău, și strigătul acela nu iese niciodată din gura unui om aflat în perioadă de probă.