Pătrățelele din dreptul lui Levitic

Sanda are în dosarul de plastic de pe raft unsprezece grafice, câte unul pentru fiecare an.

Fiecare grafic are pe el o mie o sută optzeci și nouă de pătrățele, unul pentru fiecare capitol din Biblie, așezate pe rânduri, cu numele cărților scrise mărunt la stânga. Ea le colorează pe măsură ce citește. Are un creion galben pentru anul acesta, fiindcă schimbă culoarea în fiecare ianuarie, ca să vadă anii unul lângă altul când le scoate pe toate pe masă.

Le scoate pe toate pe masă mai des decât recunoaște.

Este februarie, deci este la Levitic. Rândul acela de pătrățele are ceva ce ea nu spune cu voce tare: îl colorează mai repede. Citește corect, nu sare nimic, dar în zilele acelea privirea îi alunecă peste pagină ca peste o listă de inventar, și seara închide cartea cu un fel de ușurare pe care preferă să nu o cerceteze.

În unsprezece ani a citit Biblia întreagă de unsprezece ori. Poate să spună de câte feluri de jertfe se vorbește în cartea aceasta și în ce ordine sunt așezate. Poate să explice unui om de ce Levitic nu este o carte crudă. A făcut-o de câteva ori și a făcut-o bine.

Ce nu poate spune nimănui, nici măcar în gând, până în dimineața aceasta, este că în unsprezece ani de citit nu i-a vorbit nimeni.

Nu că nu ar fi înțeles. A înțeles foarte mult. Doar că nimic din tot ce a înțeles nu a venit spre ea ca o voce. Cartea aceea rămâne un lucru așezat pe masă, iar ea rămâne cea care se apleacă asupra lui.

În dimineața aceasta scoate din dosar și graficul cel mai vechi, cel din primul an, colorat cu roșu pentru că avea douăzeci și doi de ani și îi plăcea roșul.

Și pe marginea lui, în dreptul unui rând de la început, este scris ceva de mână.

Trei cuvinte, cu creionul, apăsat: azi mi-a vorbit.

Sanda stă cu graficul în mână și încearcă să își aducă aminte ce anume. Nu își aduce aminte. Nu știe nici măcar dacă era dimineață sau seară. Se uită după el pe celelalte zece grafice, rând cu rând, în toate marginile, și nu mai găsește nimic scris de mână nicăieri. Numai pătrățele colorate, frumos, până la capăt.

Poate ai și tu graficele tale. Poate nu pe hârtie. Poate ai planul de citire în telefon, cu bifele lui verzi, sau pur și simplu obiceiul de a nu sări nimic, niciodată. Ești un om care duce lucrurile până la capăt, și ai dus lucrul acesta până la capăt de mai multe ori decât aproape oricine cunoscut de tine.

Și, undeva sub toate bifele, stă întrebarea pe care nu ai pus-o nimănui: de ce nu mi-a vorbit nimeni din cartea aceasta?

O candelă la piciorul cuiva care merge

Este un psalm foarte lung despre Învățătura lui Dumnezeu, cel mai lung capitol din toată Biblia, și aproape toată lumea îl citează dintr-un singur loc.

Cuvântul Tău este o candelă pentru piciorul meu și o lumină pe cărarea mea.Psalmul 119:105

Uită-te la un amănunt care schimbă totul și care se pierde exact la un cititor harnic: propoziția aceasta nu vorbește despre Dumnezeu. Îi vorbește Lui. Cuvântul Tău. Nu Cuvântul Lui, nu Cuvântul acela, ci Tău. O sută șaptezeci și șase de versete, și aproape fiecare dintre ele se întoarce spre o Persoană și I se adresează.

Ți se vorbește chiar acum, în timp ce citești, nu doar ți se dau informații. În Psalmul 119:105 Cuvântul nu este descris ca un manual, ci ca o candelă pusă jos, la nivelul piciorului cuiva care merge prin întuneric, iar Duhul Sfânt este Cel care aprinde candela aceea în camera în care stai, la ora la care stai în ea.

O candelă la picior luminează un singur pas. Nu tot drumul, nu harta, nu capitolul următor. Atât cât să pui talpa jos fără să te împiedici. Cine a scris versetul acesta nu ținea în mână un obiect de studiu, ci un obiect de mers.

Iar acum vreau să spun ceva ce trebuie spus limpede, ca să nu rămână atârnat deasupra ta.

Nu îți spun aici ce anume se ține astăzi și ce nu se ține. Cearta aceea nu este treaba paginii acesteia și nu o voi face nici într-o direcție, nici în cealaltă. Nu ai cum să pici categoria aceasta, fiindcă nu este un examen. Cuvântul tradus la noi „lege” înseamnă în limba lui, înainte de orice, învățătură: ce spune un părinte unui copil ca acela să știe cum se trăiește în casă.

Ai primit cartea aceasta din mâna unui Tată, nu de la un examinator. În Deuteronom 6:6-7 cuvintele sunt puse întâi pe inimă și apoi spuse copiilor, când stai în casă, când mergi pe drum, când te culci și când te scoli, iar Duhul Lui este Cel care le mută din pagină în vocea unui om care vorbește cu un copil, fiindcă acolo au fost ele așezate de la început.

Citește lista aceea de patru locuri încă o dată. În casă. Pe drum. La culcare. La sculare. Nu la catedră, nu la examen, nu la masa de lucru cu creionul în mână. Sunt cele patru momente în care un copil aude vocea tatălui lui fără să ceară nimic.

Și mai este ordinea, care contează mai mult decât orice altceva în categoria aceasta.

Ai fost scos afară înainte să fii învățat ceva. Deuteronom 6:12 le amintește oamenilor să nu Îl uite pe Cel care i-a scos din Egipt, din casa robiei, și abia după aceea urmează instruirea, iar Duhul Sfânt este Cel care ține ordinea aceasta așezată în tine, ca să nu se răstoarne: întâi ieșirea, apoi învățătura. Nimeni nu a fost învățat ca să fie scos.

Cartea aceasta este a ta ca un lucru de familie, nu ca un manual împrumutat. Cel care a scris în Psalmul 119:97 „cât de mult iubesc Învățătura Ta, toată ziua o murmur” nu vorbea ca un om care se pregătește de ceva, ci ca un om care are pe cineva drag, iar Duhul Sfânt este Cel care poate face din murmurul acela ceva firesc și pentru tine.

Mai spun un lucru, și îl spun cu grijă. Isus a zis odată unor oameni că ei cercetează Scripturile fiindcă socotesc că în ele au viața, și că tocmai ele mărturisesc despre El. Le-a spus unora care Îl respingeau, deci nu ți le pun ție în spate ca pe o mustrare. Le pun aici pentru direcția din ele: pagina arată mai departe de ea însăși, spre o Persoană, și de aceea un om poate să o cunoască foarte bine și să Îl aștepte încă pe Cel spre care ea arată.