Grinda era deja bătută

Ilie urcă în pod în fiecare octombrie, cu o pungă de cuie în buzunarul de la piept.

Scara scârțâie la a patra treaptă, cum scârțâie de când o știe el. Sus miroase a praf cald și a scândură uscată, iar prin ochiul de geam de la fronton intră o dungă de lumină în care se vede tot ce zboară prin aer. Ilie stă un minut acolo, până i se obișnuiesc ochii, și apoi se uită la grindă.

Grinda cea mare ține acoperișul de la un capăt la celălalt al casei. A pus-o tatăl lui, cu doi vecini, într-o vară în care Ilie avea nouă ani și le căra apă cu o cană de tablă. Ține de treizeci și unu de ani. Nu a crăpat. Nu a plesnit. Nu a lăsat niciodată să cadă un fir de praf pe masa din bucătărie.

Și totuși, în fiecare octombrie, Ilie mai bate în ea șapte, opt cuie.

Le bate pe margine, unde nu strică nimic. Le bate încet, ca să nu se audă jos, în casă. Le bate fiindcă are nevoie să facă și el ceva cu mâinile pentru acoperișul care stă deasupra copiilor lui, și fiindcă nu îi intră în cap că lucrul cel mai important din casa aceasta s-a făcut o dată, de altcineva, într-o vară în care el căra apă.

Nevastă-sa l-a întrebat o dată de ce urcă. A zis: verific.

Nu verifică. Grinda nu are nevoie de verificare și el știe asta mai bine decât oricine, fiindcă o vede o dată pe an de treizeci și unu de ani și nu s-a mișcat un milimetru.

Coboară scara cu punga mai ușoară și cu ceva în piept care nu s-a ușurat deloc.

Poate tu nu ai pod și nu ai grindă. Dar duci un lucru înapoi la Dumnezeu în fiecare lună, sau în fiecare duminică seara, sau de fiecare dată când se face liniște în casă. Același lucru. Îl spui iar, cu aceleași cuvinte, în aceeași ordine. Îți ceri iertare a paisprezecea oară pentru ceva pentru care ți-ai cerut-o prima dată cu lacrimi adevărate, acum unsprezece ani. Te predai din nou. Te hotărăști din nou. Semnezi din nou o hârtie pe care nimeni nu ți-a cerut să o semnezi a doua oară.

Și nu o faci fiindcă nu îți pasă. O faci fiindcă îți pasă atât de mult, încât nu poți suporta gândul că lucrul care te ține a fost ridicat o dată, fără tine, de Altcineva.

S-a bătut o dată, și nimeni nu mai bate în ea

Îngăduie-mi să iau întâi ceva de pe umerii tăi, fiindcă face mai mult rău decât greșeala pentru care tot urci scara. Nimeni de aici nu îți va spune că lucrul acela nu s-a rezolvat pentru că nu ai plâns cum trebuie prima oară. Nu eu, și nu Dumnezeul care stă cu tine în podul acela în octombrie.

Acum uită-te cu mine la o noapte din Egipt, fiindcă acolo începe totul.

Un miel pentru o casă. Sânge pus pe tocul ușii, cu un mănunchi de isop, seara, în grabă, cu copiii în cameră și cu drumul înainte. Domnul a spus limpede că sângele va fi semnul pe casele acelea și că, atunci când vede sângele, trece pe lângă ele (Exod 12:13). Și acum stai puțin cu mine aici. În Egipt nu a mai ieșit nimeni a doua oară la ușă. Nimeni nu a mai dat un strat de sânge pe la miezul nopții, pentru siguranță. Semnul acela s-a pus o dată, iar puterea lui nu stătea în mâna care l-a pus, ci în ochiul Celui care se uita la el.

Iar Paștele acela nu a fost o poveste veche, ci prima schiță a lucrului pe care Îl aștepta lumea. Ești acoperit de sângele Mielului, nu pentru că ai reușit tu să Îl pui bine, ci pentru că în 1 Corinteni 5:7 Scriptura spune deschis că Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit. Iar Duhul Sfânt este Cel care duce lucrul acesta din pagina aceea până în camera în care stai tu acum, fiindcă altfel ar rămâne o informație, și tu nu ai nevoie de o informație.

Apoi vine ziua de pe deal.

El nu a murit spunând: am făcut cât am putut. A spus trei cuvinte care în limba în care s-au scris înseamnă un lucru încheiat a cărui urmare stă în picioare de atunci: S-a sfârșit (Ioan 19:30). Nu s-a oprit. S-a sfârșit. Este cuvântul pe care îl scria un om pe o listă atunci când nu mai era nimic de trecut pe ea.

Ai fost adus înăuntru printr-o lucrare care era încheiată înainte să te naști tu, și nimeni nu mai adaugă nimic la ea, fiindcă însuși Cuvântul spune S-a sfârșit, și un lucru sfârșit nu se mai sfârșește o dată. Duhul Lui este Cel care ține adevărul acesta cald în tine când ai mâna pe pungă și piciorul pe a patra treaptă.

Și apoi, a treia zi dimineața, piatra.

Piatra nu s-a dat la o parte ca să iasă El. S-a dat la o parte ca să intre ele și să vadă că nu mai este acolo. Mesagerul le-a spus femeilor să vină și să se uite chiar în locul unde fusese pus (Matei 28:6). Mormântul gol nu este decorul poveștii. Mormântul gol este verdictul Tatălui asupra Fiului Său, rostit cu voce tare, în fața tuturor, o dată pentru totdeauna: jertfa aceasta a fost primită.

Iar verdictul acela este al tău în dimineața aceasta, pentru că în Romani 8:33-34 este scris cine mai are dreptul să aducă vreo învinuire, și răspunsul nu lasă loc de nimic altceva. Duhul Sfânt îl rostește peste tine, nu ca pe o părere caldă, ci ca pe o hotărâre citită.

Cine va aduce vreo învinuire împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel care îi îndreptățește. Cine este cel care condamnă? Hristos Isus este Cel care a murit, și mai mult, Cel care a fost înviat, Cel care stă la dreapta lui Dumnezeu și care mijlocește pentru noi.Romani 8:33-34

Citește încă o dată și uită-te unde stă El. Stă jos.

În Cortul acela nu era niciun scaun. Preotul intra, slujea, ieșea, intra iar, an de an, fiindcă nu se termina niciodată. Iar Scriptura spune că El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a așezat (Evrei 10:12). Un preot care se așază spune un singur lucru despre lucrarea lui, și îl spune fără cuvinte.

Ești așezat înăuntru de Cineva care S-a așezat El Însuși, iar Evrei 10:14 spune că printr-o singură jertfă i-a făcut desăvârșiți pentru totdeauna pe cei ce sunt puși deoparte. Duhul Lui nu te trimite înapoi în pod. Te ia de umeri și te întoarce cu fața spre masa din bucătărie.

Ai primit iertarea aceea o dată, întreagă, nu în rate și nu pe încercate, fiindcă așa a promis Dumnezeu și așa a împlinit, iar Duhul Sfânt este martorul care ține mărturia aceasta vie în tine în octombrie, la ora la care urci de obicei.