Trei fișe cu același cuvânt

Anca are o tăviță de lemn pe birou, lungă cât un antebraț, plină cu fișe scrise mărunt.

Este traducătoare. Lucrează la o carte de teologie de nouă luni și la vocabularul ei de nouă ani, iar tăvița este ordinea în care își ține capul. Fișele stau în picioare, despărțite de cartonașe cu litere, și fiecare cuvânt greu are fișa lui. Camera este mică, cu un radiator care ticăie iarna și o fereastră care dă spre un zid galben.

La litera P stau trei fișe legate cu o agrafă, fiindcă sunt același cuvânt.

Pe prima scrie cuvântul ebraic și, sub el, cu scrisul ei drept: „a se întoarce, a face cale întoarsă, mișcare fizică, nu sentiment". Pe a doua, cuvântul grecesc și explicația: „schimbarea minții, altă judecată, alt drum". Pe a treia, cuvântul românesc, cu observația pe care o repetă de fiecare dată când o întreabă cineva: „în limba noastră cuvântul s-a apropiat prea mult de părere de rău, iar părerea de rău nu este același lucru".

Ea știe ce spune. A ținut o prelegere despre asta. Doi oameni i-au scris după aceea ca să îi mulțumească.

În seara aceasta pregătește o fișă nouă, a patra, cu exemple de folosire. Așa lucrează ea: definiția nu este completă până nu are lângă ea o propoziție în care cuvântul trăiește. Are deja trei exemple, scoase din cărți. Un profet care spune poporului să se întoarcă. Un împărat care se întoarce. Un fiu care se ridică și pleacă spre casă.

Toate trei sunt la persoana a treia.

Se uită la ele o vreme, cu stiloul deasupra hârtiei, apoi scrie începutul unui al patrulea exemplu, la persoana întâi, ca să vadă cum arată.

„Eu m-am întors"

Și stiloul se oprește acolo.

Nu fiindcă i s-ar părea greșit gramatical. Se oprește fiindcă, în nouă ani în care a purtat cuvântul acesta prin trei limbi, nu are pentru el nicio propoziție a ei. Nu are o zi. Nu are un prag. Nu are un moment în care s-a ridicat de pe scaunul acesta și s-a dus în altă direcție. Are numai fișe, și fișele sunt bune, și sunt corecte, și nu au mișcat-o niciun centimetru.

Rămâne așa, cu stiloul deasupra rândului neterminat, și aude radiatorul ticăind.

Poate ai și tu tăvița ta. Poate nu de lemn. Poate ai cărțile citite, notițele din marginea paginii, deosebirea pe care o poți face între regret și întoarcere, și un fel de rușine liniștită fiindcă tocmai tu, dintre toți, ai putea explica unui om exact ce înseamnă cuvântul acesta și nu ai nimic al tău de pus lângă el.

Nu îți lipsește înțelegerea. Îți lipsește cineva care să vină după tine, și vreau să îți arăt că a venit deja.

Cine face primul pas, de fapt

Este un verset la care oamenii se uită de obicei numai pe jumătate, fiindcă prima jumătate sună a poruncă și acolo se opresc.

Întoarceți-vă, copii răzvrătiți, și Eu vă voi vindeca abaterile.Ieremia 3:22

Citește-l încă o dată și numără cine face ce. Partea omului este un singur cuvânt: întoarceți-vă. Partea lui Dumnezeu este vindecarea a exact acelui lucru pentru care omul s-ar învinovăți nouă ani la rând. El nu spune întâi vindecați-vă și pe urmă veniți. Spune veniți, și pe drum lucrez Eu la ce ai stricat.

Ești chemat cu blândețe în seara aceasta, nu somat. În Ieremia 3:22 Dumnezeu îi numește pe cei care s-au depărtat „copii", nu vinovați și nu foști, și abia după aceea le cere să se întoarcă, iar Duhul Sfânt este Cel care duce cuvântul „copii" până în locul din tine care s-a obișnuit cu altă titulatură.

Iar dacă ai crezut vreodată că întoarcerea începe cu tine, mai este un rând de citit.

Ai primit deja bunătatea care face pasul acesta cu putință. Romani 2:4 spune limpede că bunătatea lui Dumnezeu este cea care te duce la pocăință, deci nu frica te-a adus până aici și nu rușinea, ci ceva mult mai blând care lucrează de mai multă vreme decât știi. Duhul Lui este Cel care a ținut aprins interesul acesta al tău pentru un cuvânt, ani la rând, chiar și când ți se părea că este doar munca ta.

Aici se cade de obicei într-o groapă, așa că spun lucrul pe față. A ști nu este o vină. Mintea ta ascuțită nu este pedeapsa ta, și nimeni nu îți cere să te faci mai puțin atent ca să te poți întoarce. Ți se cere numai să nu confunzi harta cu drumul, și tu deja știi diferența mai bine decât mine.

Acum uită-te la fiul din povestea pe care ai citit-o de zeci de ori.

El își pregătise discursul. Este scris acolo, rând cu rând, cum și l-a compus între porci: am greșit față de cer și înaintea ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, fă-mă ca pe unul dintre argații tăi. Este o propoziție bine făcută. Are teologie corectă în ea. Este exact felul de frază pe care o scrie un om care se pricepe la cuvinte.

Și în Luca 15:20 este scris că, pe când era încă departe, tatăl lui l-a văzut, i s-a făcut milă de el, a alergat, i-a căzut pe grumaz și l-a sărutat.

Drumul acesta spre casă este al tău, și a fost al tău încă de când ai pornit cu gândul. Tatăl nu a așteptat sfârșitul discursului, fiindcă alerga deja, iar Duhul Sfânt este Cel care îți face lucrul acesta real acum, nu doar cunoscut: ai fost văzut de departe, cu haine murdare și cu o propoziție nerostită în gură.

Observă cine se mișcă mai repede în versetul acela. Fiul merge. Tatăl aleargă. Un bătrân din vremea aceea nu alerga în văzul satului, fiindcă alergatul era nedemn, iar el a alergat oricum, ca să ajungă la fiul lui înaintea privirilor celorlalți.

Ești tras spre casă, nu împins. Cuvântul lui Dumnezeu nu descrie nicăieri un Tată care stă cu brațele încrucișate până când copilul Lui găsește formularea potrivită, iar Duhul Sfânt este Cel care mută adevărul acesta din capul tău în picioarele tale, fiindcă acolo trebuie el să ajungă.